Timp pentru noi
De curand mi-a spus o prietena ca una dintre urmarile dezvoltarii umanitatii este teama de propria constiinta. Anume, teama de solitudine, de instrainare. Si asta pentru ca oamenilor le e frica de acel moment in care raman singuri cu alter-ego-ul lor…
Ca atare, am incercat sa raman putin singur cu gandurile mele. Din (ne)fericire, am constatat ca avea dreptate, ca ceea ce exista in mine, ascuns undeva in adancul constiintei, ar face bine sa ramana acolo. Ar face bine pentru mine, dar si pentru altii. Totusi, atunci cand iti acorzi putin timp pentru a medita la propria viata, la micile probleme care aparent trec pe nevazute trebuie sa te astepti si la rezultate neasteptate.
Concluzia ca esti apreciat, ca ai atras respectul unor persoane pe care le-ai dori aproape trebuie sa fie la loc de cinste. Faptul ca ai ajutat cat ai putut, iar mai apoi ai fost ajutat la randul tau neconditionat trebuie sa apara ca o rasplata, chiar daca uneori nemultumirea ne orbeste pe toti. Invidia, privirea plina de ura a unora nu trebuie sa impiedice un comportament decent si plin de respect din partea ta. Iar atunci cand te simti nedreptatit, striga tare…dar fa-o cu argumente solide, nu doar de dragul comparatiei cu altul.
Desigur, fiecare va ajunge la concluziile sale. Important e ca atunci cand ai impresia ca toate sunt rele in jur, ca viata ta nu merge incotro ai dori, sau ca fericirea ta nu mai este posibila din felurite motive sa iti dai seama ca Divinitatea te-a inzestrat cu anumite calitati, care te pot face sa treci peste orice obstacol.
Uneori e mai bine sa te dai la fund pentru ca apoi sa ai o forta mai mare de a iesi la suprafata. Stramosii nostri latini spuneau ca o greseala reprimata salveaza o suta altele, asa ca poate ar fi mai bine sa nu actionam chiar tot timpul in baza primului instinct. Cand te inarmezi cu rabdare si cu ganduri pozitive urmarile vor fi din cele mai bune. Cel putin asa e teoria…
Dum spiro, spero…
Ma’nclin… de data aceasta in fata celor care am gresit in ultimul timp…
V.F.
luni ,29 decembrie, 2008 la 1:55 pm
“Mă întrebam mereu de ce – dacă tot suntem [citeşte: am fi] nemuritori şi viaţa noastră se scurge într-o neîntreruptă desfătare a trupului, fără nici o teamă de a ne-o pierde – să nu fim fericiţi şi de ce să mai căutăm altceva. Nu înţelegeam că marea mea nenorocire venea tocmai din faptul că eram atât de prăbuşit şi de orb încât nu puteam să întrezăresc lumina virtuţii şi a unei frumuseţi care trebuie îmbrăţişată pentru ea însăşi, căci această lumină nu o poate vedea ochiul trupului, ea poate fi văzută doar în adâncul sufletului. În nenorocirea mea, nu-mi puneam întrebarea din ce izvor se revarsă pentru mine bucuria pe care o trăiam în discuţiile cu prietenii, chiar atunci când discutam unele lucruri ruşinoase şi înjositoare; fără prietenii mei nu aş fi putut fi fericit nici măcar în sensul în care înţelegeam pe atunci fericirea, oricât de mare ar fi fost abundenţa plăcerilor trupeşti de care aveam parte. Îi iubeam pe aceşti prieteni într-un chip cu totul dezinteresat şi simţeam că şi ei mă iubeau tot atât de dezinteresat.” (Augustin, Confesiuni, 6.16.26)
marți ,31 martie, 2009 la 5:39 pm
?!?! V.F. din Oradea, undeva din calea aradului??? ..cred ca am invatat impreuna sa facem literele..;)
marți ,31 martie, 2009 la 8:46 pm
the one and only
… tu cine esti?..hai ca is chiar curios cum de ai dat de mine 
..sper sa mai vizitezi blogul, si poate mai lasi un msj,ceva 
miercuri ,1 aprilie, 2009 la 4:59 pm
uite..am sa las misterul sa te invaluie, sub nicio forma n-am sa spun cine sunt..vroiam sa mi se confirme daca intr-adevar esti tu sau nu:)), well ce sa-ti zic?!? interesant mod de a vedea lucrurile si asta ti-o spun cu cel mai mare interes posibil, poti fi sigur ca mai vizitez blogu..e interesant dupa cum adineauri ti-am marturisit…cat despre cum am dat de tine?! crede-ma habar n-am..nu stiu cum am ajuns de la un alt blog la altu…parca totul se invartea in jurul unui cerc de oameni..sau cel putin asa cred. Stii ce e mai mult decat bizar? faptul ca nu ma asteptam ca lumea sa fie atat de mica..si totusi e
deci V.F. ma bucur ca macar virtual, te-am “revazut”…
ne mai vedem p-aici